Cine nu-şi cunoaşte Istoria este condamnat să o repete

Pentru a înţelege ce anume se întâmplă azi la Palatul Cotroceni, este bine să facem o incursiune în istoria recentă şi să ne amintim cum al doilea mandat al fiecărui preşedinte de ţară vine odată cu prohodul cântat de „durii” care contreolează partidul beneficiar al mandatului prezidenţial.

În 2010, după ce Băsescu a câştigat alegerile, tripleta „combinatorilor” PD-L: Blaga, Berceanu, Videanu a făcut o vizită la Cotroceni chiar înainte de învestirea Guvernului Boc şi a reuşit să îşi impună punctul de vedere. Băsescu şi-a câştigat premierul, „combinagii” şi-au tras pe persoană fizică partidul, reuşind să-şi impună modificările dorite la statutul PD-L. Şi-au conservat puterea prin modificarea statutlui în sensul ca nominalizările celor patru prim-vicepreşedinţi şi a secretarului general să fie făcute de către viitorul preşedinte al PD-L.

Interesant este că prim „beneficiarul” acestei negocieri a fost Emil Boc, care şi-a adjudecat controlul absolut al partidului pâna la alegerile interne din 2014, fără nici un for statutar care să-l tragă la răspundere. Putere absolută împărţită cu „combinagiii”. Ce nu reuşesc eu este să pricep de ce şi-a sfărâmat Boc lanţul de iubire cu Băsescu, pentru a se încătuşa de Blaga, Berceanu şi Videanu?

Multă lume nu-şi mai aduce aminte acum cum a fost acuzat atunci Sorin Apostu, primarul Cluj-Napoca şi mâna dreaptă a lui Emil Boc, că „a fugit cu urna de vot” pentru a ieşi în continuare Boc preşedinte al partidului. Un an mai târziu, Apostu va fi arestat şi condamnat pentru acte de corupţie. Apoi, după rezultatele slabe de la alegerile locale, care au dus la demisia în bloc a conducerii PD-L, s-a convocat Convenţia Naţională, pe 30 iunie 2012, şi Blaga a devenit noul preşedinte al partidului. Băsescu a zis „adio PD-L” şi a precipitat apariţia Partidului Mişcarea Populară.

De care, că tot veni vorba, am scăpat la aceste alegeri. O dovadă clară că şi „lehămisirea” de vot a românilor poate avea rezultate benefice. Avem trei morţi politici: Băsescu, Ponta, Tăriceanu.

Mai fac o paranteză la nedumeririle mele: nu pricep de ce Boc a tot dat târcoale noii construcţii politice a lui Traian Băsescu, făcând campanie electorală cu Elena Udrea. Reminescenţe ale unui „Sindrom Stokholm”, ori puseuri de independenţă faţă de Blaga?

Revenind, în 2020, Klaus Iohannis se găseşte în aceeaşi situatie ca Traian Băsescu în 2010.

Acum Ludovic Orban se luptă cu tentaţia de a deveni un nou Blaga sau Dragnea, sau Ciolacu al Partidului Naţional Liberal. Cum s-ar zice: totul pentru putere, totul pentru funcţiile de partid care se pot transforma în funcţii de stat. Iar PNL, cu Orban la cârma sa, care ştie că nu mai pupă nominalizare ca premier, prin urmare se va zbate să fie nominalizarea „Coaliţiei” pentru preşedinţia Camerei Deputaţilor, este pe cale de a se lepăda de Klaus Iohannis.

Sunt două chestii pe care PNL, sub Orban, nu le poate da altora: primul ministru şi preşedinţia Camerei Deputaţilor. Că Orban nu este senator şi nu-şi poate permite să aibă pe cineva în partid mai mare în funcţie ca el. Că ştie prea bine că „funcţia doboară gradul”.

Iar funcţia de prim ministru este calea PNL pentru o viitoare manevră „tip Tăriceanu”: alungarea USR din Guvern şi guvernarea, cu sprijin parlamentar tacit din partea PSD.

Prin urmare, Iohannis nu are la îndemână prea multe opţiuni. Poate să încerce atragerea USR-PLUS de partea sa, ca partid prezidenţial. Dar PLUS-ul din USR este, prin Cioloş, în nişte încârlândâcuri politice în care USR nu apare. În schimb apar mandatele de ministru şi comisar european graţie lui Emil Boc şi Traian Băsescu, amiciţiile cu Dîncu, subteranele cu Unchiul „Vulpea” şi manevrele cu Coldea. Mai presărăm nişte „academism” clujean cu Ioan Aurel Pop care mediază întâlniri de taină între liderul AUR şi liderul PSD şi avem dimensiunea a ceea ce ar mai putea face Iohannis în continuare. Să scape de pandemie şi să-şi reia concediile şi vacanţele de unde le-a lăsat în urmă cu un an.

Dacă nu cumva, prin intermediul relaţiei Ioan Aurel Pop – Cioloş, Barna nu are şi el negocierile sale secrete cu AUR. E de râs, dar nu improbabil. „soluţia imorală” ca soluţie de supravieţuire politică există, s-a mai aplicat.

În concluzie: Iohannis nu mai este o locomotivă electorală pentru PNL. Partidul se uită acum şi după momentul 2024, aşa că Iohannis poate fi chiar o piedică, la fel cum a fost Băsescu pentru PD-L. La fel ca şi PD-L, în 2010, care voia să “guverneze”, nu să taie salarii, şi PNL din 2020 vrea să “guverneze”, nu să reduca deficitul.

Lecţia PD-L din 2012 este încă vie, aşa că PNL va face orice în afară de a lua măsuri economic dure şi dureroase (mai ales usturătoare din punct de vedere electoral) – adică ce va încerca Iohannis să ceară. Că nu mai poate spera la altceva decât la a intra „maiestuos” în Cartea de Istorie.

Deocamdată, singurul partid care se poate înhăma la „dorinţa” prezidenţială este USR, dar cam fără PLUS. Care, în numele „salvării” economice a României, a „patriotismului” stopării drenării banilor publici către „mafia politico-economică”, ar putea încerca să co-intereseze parlamentari din AUR care încă mai au entuziasmul să vrea să “reformeze clasa politică”. Poate nu întâmplător liderul AUR, George Simion, s-a plâns că a aflat că ar fi „iude” printre ei, pe care le va elimina fără milă.

Cu cât se prelungesc negocierile, cu atât mai mult va deveni UDMR ţapul ispăşitor şi „duşmanul” cu „pretenţii nerezonabile”. Unele scoase de la naftalină, precum autonomia Ţinutului Secuiesc, altele mai noi, poate încă un judecător CCR. Să nu uităm: în iunie 2022 expiră nişte mandate, aşa că UDMR poate negocia cu oricine.

Pe măsură ce „pericolul maghiar” se va umfla, se va sui şi scroafa naţionalist-xenofobă mai sus în copac şi voturile unor parlamentari AUR vor cântări cât platina...

Şi, gata!

Adauga comentariu