De Ziua Internaţională Anticorupţie ne-am luat de la Klaus Iohannis porţia de vorbe goale

Protejat de noua securitate şi încă 5 ani de imunitate, Preşedintele ne-a vorbit despre fericirea de a fi anticorupt într-o ţară extrem de coruptă. Dar ce diferenţă majoră există între declaraţia Preşedintelui Klaus Iohannis din 16 noiembrie 2015, dată cu ocazia pierderii prin sentinţă judecătorească definitivă şi irevocabilă a unei case obţinute prin fals şi uz de fals:

„Această soluţie, după părerea mea, nu este bună, mă nemulţumeşte şi împreună cu avocaţii mei căutăm cele mai bune căi pentru a contesta această soluţie.”

Şi cea de azi, 9 decembrie 2019, dată cu ocazia Zilei Internaționale Anticorupție, în care arată că ”acest flagel, corupția, slăbește statul, erodează instituțiile și generează un regres al societății”!?

”Într-o Românie normală, respectarea legii și corectitudinea sunt regula”, a adăugat șeful statului.”

De reţinut faptul că, în România „normală” a lui Klaus Iohannis, timp de 14 ani, familia sa a acumulat, nemeritat, de pe un bun dobândit prin fals şi uz de fals, chirii de la o bancă. Nici nu mai contează cum şi-a bătut joc peste un deceniu de toate acele familii care-şi cumpăraseră legal proprietăţi în acel imobil luat de el cu japca, profitând că el, Primarul Klaus îi semna hârtii cetăţeanului Iohannis.

(ce bine că ancheta penală trenează încă din 2008 şi că eclipsanta Madam Întâia Doamnă se prezintă în faţa procurorului doar când vrea muşchii întăriţi de trântitul paltonului de capota maşinii ai Soţiorului Preşedinte!)

În rest, rămâne valabilă zicerea aceea cu legea care este aplicabilă numai pentru căţei. Cică în Codul Penal ar scrie ceva de genul că obținerea de beneficii prin fals și uz de fals se numește folos necuvenit. Care se confiscă „in integrum” și alte bla-bla-bla-uri care se aplică, cu celeritate, oricărui alt cetățean decât privilegiaților Patriei în cazul în care aceștia greșesc de acest mod. Şi cică zice Constituția că suntem cu toții egali în fața legii și că nimeni nu este mai presus de ea. Iată că sunt unii mai egali decât alții. Mai mult, sunt unii care sunt chiar de-asupra legii că așa-i place acesteia, în poziţia misionarului.

E bine că noi, restul cetățenilor, suntem tratați din start ca niște borfași de către funcționărimea statului, în timp ce borfașii dovediți ocupă funcții importante în stat.

Am mai scris despre frecventa nerespectare a interesului Legii şi despre imensul prejudiciu de imagine pe care politicienii în cârdăşie cu unii slujbaşi ai Justiţiei i-l aduc acesteia. Justiţia are o percepţie negativă din partea populaţiei, iar singura remarcă pe care unii slujbaşi ai acesteia consideră că trebuie să o facă se rezumă la constatatrea faptului că o sentinţă mulţumeşte doar pe jumătate dintre cei care participă la actul de justiţie. Ceva nu este în regulă. Înseamnă că toţi cei nemulţumiţi de modul în care li s-au aplicat prevederile legii nu au înţeles nimic, consideră sentinţa nedreaptă şi, din punctul meu de vedere, înseamnă că scopul Legii nu a fost atins. Interesul Legii este ca făptaşii să fie pedepsiţi în aşa fel încât fapta lor să fie înţeleasă şi nimeni să nu o mai repete. Pentru că, „crima nu merită plata”.

Bun, există oameni suficient de pierduţi pentru societate, atât de tare ticăloşiţi încât orice sentinţă s-ar da în favoarea/defavoarea lor îi va nemulţumi – iată şi cazul degrabă vărsătorului de vorbe goale pe care-l avem în al doilea său mandat de Concedii întrerupte de Vacanţe. Nici nu ar trebui să îl iau în calcul. Rămâne să vorbesc doar despre cei peste care Justiţia se prăvale cu peste măsură de zel din partea slujbaşilor ei. Ce înţelegere asupra actului de justiţie ar trebui să-l aibă nişte moşi şi babe de peste 70 de ani care, chinuite de foame, cultivă nişte „mălai” sau ceva „rădăcini” pe pământul altora (nu cu titlul de a intra în posesia acestuia) şi care au primit „dreaptă” judecare şi condamnare pentru tulburare de posesie? Sigur, Justiţia trebuie aplicată „pereat mundi” chiar dacă se face pentru că s-a furat un ou – nu acesta este subiectul articolului de faţă. Ci faptul că, în România, nu există nici măcar în aplicarea prevederilor Legii „egalitate de şanse”. Că o băbuţă moartă de foame simte rigoarea legii până la a fi încarcerată într-un penitenciar de maximă securitate. În schimb, după devalizatorul unei bănci sau a economiei naţionale Legea se târăşte, umilă, ani de zile, punându-şi cenuşă pe cap pentru că este obligată să facă acest infam gest, al urmăririi penale, faţă de un asemenea „stâlp al societăţii”.

Şi, gata!

Adauga comentariu