Deşi nu prea reuşeşte, Andrei Pleşu se retrage din viaţa publică încă de pe vremea lui Ceauşescu

Înhămat, de la frageda vârstă de 19 ani, la jugul Binelui Public, periodic, pe Andrei Pleşu îl ajung din urmă dezamăgirile şi lehămiselile, care se convortesc în oboseli profunde. Oboseala Maestrului nu poate fi unică, ea e multiplă la fel ca orgasmele pe care le-o fi avut Ceuaşescu şi Pleşiţă în momentul în care i-au citit scrisorelele în care se milogea să nu fie ejectat din Partidul Comunist Român, la fel ca şi amicii săi căzuţi în dizgraţie, cei cu care a practicat Meditaţie Transcedentală înainte de 1989. Este bine de ştiut că, în timp ce zeci de oameni trăiau adevărate drame, pierzându-și slujbele și fiind degradați social, multiplul obosit al neamului se milogea de Nicolae Ceaușescu să nu-i ia carnetul PCR, care ar fi însemnat pentru el, retragerea privilegiilor de partid. În fond omul munci se pentru a fi patriot cu preţul unei sănătăţi extrem de precare, încă de la vârsta de 19 ani. Citez:

„Am intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani (1968) şi, atât pe linie obştească (CA ORGANIZATOR DE GRUPĂ DE PARTID), cât şi pe linie profesională ( ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”), m-am străduit, în ciuda unei sănătăţi precare (care m-a obligat să stau, de câţiva ani, sub constantă supraveghere medicală), să fac totul pentru a fi la înălţimea exigenţelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani. Vă rog, stimate tovarăşe Secretar General, să nu luaţi raportul de activitate de mai sus drept o lipsă de modestie. El e bilanţul firesc de muncă al oricărui român care vrea să-şi servească ţara cum se cuvine. În lumina acestui bilanţ, veţi înţelege cât pot fi de mâhnit să constat că, dintr-o dată, în urma unei împrejurări pe care nu o pot socoti decât accidentală, sunt pus în afara partidului, “sectant” şi dezlănţuit din învăţământ şi cercetare.”

Constat că Andrei Pleşu este un fel de flux şi de reflux al dezamăgirilor clamate public după ce a tras din greu în slujba a diverşi „zbiri” pe parcursul glorioasei sale vieţi puse în slujba Ţării. Se retrage cu refluxul dezamăgirilor clamate public, iar după ce umple spaţiul lăsat gol cu lacrimile tuturor regretelor regretate şi regretabile, revine pe val, proaspăt, nou şi renăscut virginal, precum o Afrodită din spuma fostelor regrete regretate. După ce s-a milogit de Tiranul Ceauşescu, a revenit pe valul post-decembrist, ca ministru al Culturii între 91-92. Apoi l-a lovit oboseala după ce-a tras la jug în slujbă publică la Tiranul Iliescu. Dar a revenit pe valul Convenţiei Democratice, în mandat de ministrul de Externe între anii 97-99. Părea că-şi găsise locul, dar nu şi-l găsise. Aşa că s-a retras la CNSAS, împreună cu Mircea „Fă-te că lucrezi” Dinescu. Apoi a revenit ca „intelectual” al lui Băsescu, care l-a înjurat cu funcţii şi onoruri publice. Atât de tare, încât s-a retras să fie scriitor la Dinu Patriciu.

Să zicem că Andrei Pleşu ei altfel – unul care niciodată nu se simte confortabil în mediul în care zice că vrea şi poate să facă ceva util. Totul îi pute a mic de la statura morală pe care ne-a demonstrat-o până acum. Şi nu poate răbda, dar nici nu vrea să tacă. Trec anii şi atunci şi pe el îl trec amintirile de genul „luaţi-l de pe mine, că-l omor”... Este genul care accede periodic la funcţii politice, dar nu se simte util acolo unde este pus, în umbra celui care l-a pus. Nu poate, nu suportă mediul, sau preocuparea pentru propria persoană trece înaintea proiectelor de interes public? Chiar nu ştiu şi cine sunt eu să judec Titanul „inteligenţiei” române? Mai bine citez din periodicitatea „oboselilor” şi retragerilor sale definitive din viaţa publică şi vă las pe dumneavoastră să judecaţi.

În 17 decembrie 2011, după slujba la Tiranul Băsescu:

”Sunt obosit. (…) Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora (...)”. (Adevărul)

Andrei Pleșu, 11 septembrie 2017:

”Aşadar, la revedere! (...) Cei care nu dau doi bani pe ideile şi pe moralitatea mea vor scăpa, prin pasul pe care îl fac înapoi, de iritarea (sau furia!) asociate, de-atîta vreme, cu sunetul glasului meu. Vă doresc tuturor o viaţă împlinită, nervi buni pentru a trece, igienic, prin tribulaţiunile istoriei noastre contemporane şi cât mai mult umor!” (Adevărul)

Andrei Pleșu – 18 aprilie 2019:

”Normal este ca, atunci cînd simţi că nu mai aparţii timpului tău, să faci un pas înapoi. Profit, aşadar, de ocazie, pentru a renunţa – cel puţin deocamdată – la orice prestaţie publică (articole, interviuri, conferinţe, colocvii etc.). Păstrez doar rubrica de la Dilema veche, din loialitate faţă de un proiect la care am pus umărul. Decizia mea e un minim semn de consecvenţă, pentru care apelez la înţelegerea cititorilor mei, cîţi vor mai fi fiind…” (Dilema veche)

„Decizia mea e un minim semn de consecvenţă”... Chiar îl aştept şi pe semnul de consecvenţă din viitorul care va să vie. Cum zicea şi Ion Iliescu: „Din politică nu ies decât cu picioarele înainte”.

Acum şi din viaţa publică.

Adauga comentariu